Meniu

Finul-lui-Dumnezeu

Poveste, poveste - da eu nu-s de pe când poveştile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie - nu-i!

- Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul - a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!

- Oare cine să s-audă?

Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

- Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

- E - aici în fântână.

- Mult v-o mâncat pân’ acum?

- Ia, v-o douăzeci şi patru.

- Ia las că vă scap eu.

Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde - un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

- Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

- Dragii mamei nu v-a mâncat!

- Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

- Unde-i să-l mănânc de bucurie.

- Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

- Da unde-i?

- Îi la răsărit.

Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

- Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

- Nu-i dragul mamei.

- Iacătă-li-i, mamă!

Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

- Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii - a zis pajera.

- Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

- Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

- Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

- Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om - era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

Statu-palmă

Barbă cot

Călare pe-un iepure şchiop

Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

- Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

- N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

- Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

- Ce-i de făcut? zice Pajera.

- Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

- Da unde-s?

- Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte.

Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

- Bună ziua mătuşă.

- Mulţămesc D-tale voinice, da - zice - und-te duci voinice?

- Caut curtea zmeului, mătuşă.

- I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

- Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică... mă duc.

- Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

El, ducându-se aşa prin pădure, aude - un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie - acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

- Da ce te vaiţi, bade?

- De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

- Hai cu mine.

- Hai.

Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

- Bună vreme, omule. Pentru - ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

- Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

- Hai cu mine.

- Hai.

Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

- Bună vreme, vântule, ce faci aici?

- Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

- Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

- Îi lângă soare.

- Lasă, hai cu mine.

- Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac.

- Bună vremea, soro.

- Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

- Nu mi-i frică.

- El acuş vine,-i la vânat.

Vine zmeul.

- Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

- Bine te-am găsit, câne de zmeu.

- Hai la luptă.

- Hai!

Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele’n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

- Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu - acela.

Acu el s-a pornit cu soră-sa.

Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

- Ce vă bateţi, măi băieţi?

- Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

- Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

- Când pui cuşma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului, când îi zice: sulă - sulicică - te suie ‘n dealul de steclă.

- Da’ ‘n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

- În dealul de steclă ţine ‘mpăratul pe fată.

- De ce o ţine acolo?

- Ca să n-o ia zmeii.

- Până când?

- Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul... Cel ce-a omorî zmeul îi da fata ‘mpăratul.

- Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea ‘mpăratul, la curtea-mpărătească.

La curtea ‘mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, - era bătrân şi bea lulea.

- Bună vremea ‘mpărate!

- Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

- Aşa ‘mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

- Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicea ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

- Rămâi sănătos, Împărate.

- Mergi sănătos, voinice.

- Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

- Ţi-oi da-o.

Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma ‘n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

- Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu şi le-o luat.

- Da tu?

- Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă ‘n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

- N-aţi făcut nici o treabă, să vă ‘nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

- Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

- Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

- Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

- Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s’aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc’ acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

- Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

A găsit mă-sa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo - dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

- Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

- Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

- Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

- Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

- Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

- Pune-l aici.

Dă din bici şi-l suie la - mpăratul cu fedeleş cu tot.

Îi Zice ‘mpăratul:

- Ce ai aici?

- Aici-i toată puterea mea ‘mpărate... arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’o’ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

- Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

- Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

- Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

El de bucurie ca să-i dea fata, odată a ‘nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin’ aprinsă pe la cep ş’ o ‘nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul ‘mpăratului. După ce-o murit zmeul, a’nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş...

- I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

- Scapă-mă.

O ‘nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

- De-acu înc’o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

Acu el bate din bici ş’ ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

- Am venit, împărate, să-mi dai fata.

Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu ‘n jos.

- Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă.

- Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

- Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea - acea de te - adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

- Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea - mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

O făcut aşa după porunca ‘mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

- Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş’ acela.

Lângă curtea ‘mpăratului era straşnică pădure.

- Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele ‘n patru ş-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail.

- Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

- Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

- Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

- O sul’ am fost uitat eu aici.

- Eu n-am văzut-o.

A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

- Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

- Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

- Palatul las’ să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

Da’ el zice vântului:

- Pune-te ‘n dreptul uşii şi ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

El ş-o pus buzele ‘n cinci şi când a ‘nceput a sufla, împăratul sărea din părete ‘n părete.

- Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

- Sui în dealul de steclă ş-o ia.

- Dă-mi sula ‘mpărate.

- Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată... acolo unde era dracii.

El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica - cela gătise de făcut, ceia crăpase.

Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş’ a ‘nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo ‘n toate zilele.

- Ce faci aici, bade?

- Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

- Hai!

- Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

- Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

- Sula din mijlocul iazului. Se duce ş’ aduce dracul sula.

- Acu du-ne până pe deal pe - amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

- Sulă, sulicică, suie-ne ‘n dealul de steclă.

Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi.

Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce...

Reclama