Meniu

Scufiţa Roşie

A fost odată ca niciodată o fetiţă cuminte şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă din catifea roşie şi, pentru că îi stătea foarte bine, fetiţa nu mai dori să se despartă de scufiţa ei. Aşa că, de atunci, oamenii o numiră Scufiţa Roşie.

Într-o zi, mama ei o chemă şi îi zise:

- Draga mea, bunica ta e bolnavă. Ia coşuleţul acesta în care am pus o bucată de cozonac şi o sticlă cu vin şi du-i-le degrabă ca să se întremeze. Dar vezi să nu te abaţi de la cărare. Ţine drumul drept, căci numai aşa vei putea ajunge repede la casa bunicii.

- Aşa am să fac! răspunse Scufiţa Roşie.

Bunica locuia departe, într-o pădure deasă, cam la vreo jumătate de ceas de sat. De cum intră Scufiţa Roşie în codru, îi şi ieşi lupul înainte, barându-i calea.

- O zi bună, Scufiţă Roşie! îi spuse dihania.

- Mulţumesc la fel, lupule! îi răspunse politicoasă fetiţa, care nu ştia încă cu ce lighioană rea avea de-a face.

- Încotro aşa grăbită, Scufiţă Roşie?

- Până la bunicuţa! Îi duc nişte cozonac şi o sticlă cu vin, că e bolnavă şi slăbită! zise fetiţa, arătându-i lupului bunătăţile din coş.

- Da’ unde stă bunicuţa ta, Scufiţo?

- Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas de mers. Cum ajungi sub cei trei stejari - îi ştii doar - ai şi dat de casa ei, îi explică Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise atunci în sinea lui: “Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi fetiţa asta! Mult mai fragedă decât bătrâna! Dar eu trebuie să fac în aşa fel încât să le înhaţ pe amândouă!"

Lupul merse o bucată de vreme alături de fetiţă, apoi începu să îi spună cu glas prefăcut:

- Scufiţă Roşie, ia uite ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă! Nu auzi nici cât de frumos cântă păsărelele! Aşa de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală, când e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure.

Atunci Scufiţa Roşie ridică privirea, şi când văzu cât de frumoasă era într-adevăr pădurea, îşi zise în sinea ei: “N-am să întârzi prea tare dacă am să-i culeg bunicii şi un buchet de flori proaspete! Cu siguranţă are să se bucure!"

Aşa că Scufiţa Roşie se abătu de la drum şi începu să culeagă flori, afundându-se tot mai adânc în pădure. Între timp, lupul ajunse la casa bunicii şi bătu la uşă.

- Cine e acolo? întrebă bătrâna.

- Sunt eu, Scufiţa Roşie! zise lupul, cu glas prefăcut.

- Apasă pe clanţă şi intră! spuse încrezătoare bunica.

Zis şi făcut! Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa şi se repezi spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Apoi se îmbrăcă într-o pijama de-a ei, îşi puse pe cap una dintre bonetele bătrânei, trase perdelele şi se cuibări în aşternut.

Între timp, Scufiţa Roşie culese atât de multe flori că de-abia le mai putea duce. Îşi aminti într-un sfârşit şi de bunica şi porni degrabă spre căsuţa din pădure.

Găsi uşa casei întredeschisă şi de îndată ce intră în odaie, Scufiţa Roşie fu cuprinsă de nelinişte. Se apropie de pat şi trase perdelele la o parte. Bunicuţa avea o înfăţişare atât de ciudată încât, după ce o salută, fetiţa întrebă de îndată:

- Vai, bunicuţo, de ce ai urechile aşa de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochii aşa de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine.

- Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâinile aşa de mari?

- Ca să te pot îmbrăţişa mai bine.

- Da’, bunicuţo, de ce ai o gură atât de mare?

- Ca să te pot mânca mai bine!

Lupul nu apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie. Apoi, după ce-şi potoli astfel foamea, adormi numaidecât şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii.

Ghinionul lui fu acela că tocmai atunci se întâmplă să treacă prin preajmă vânătorul. “Măi, da’ tare mai sforăie bătrâna! Dacă i-o fi rău, cumva?" zise acesta şi intră în casă. Însă, în pat îl zări pe lup.

- Ei drăcie, nu-mi închipuiam că am să te găsesc aici, pungaş bătrân! şopti vânătorul, privindu-l pe lup. De când te caut!

Îşi puse puşca la ochi şi vru să tragă, dar chiar în clipa aceea se gândi: “Dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate mai am timp s-o scap!"

Aşa că lăsă puşca încetişor la o parte şi luă din raniţă un foarfece mare, cu care începu să taie burta lupului. De-abia ce făcu vreo două tăieturi că se şi văzu scufiţa cea roşie a fetiţei.

- Vai ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! zise Scufiţa Roşie de îndată ce ieşi afară.

După aceea, au scos-o împreună şi pe bunicuţă. Era încă în viaţă, biata de ea, dar de-abia mai sufla. La îndemnul vânătorului, Scufiţa Roşie adună degrabă nişte pietroaie şi umplură cu ele burta lupului. Apoi vânătorul o cusu la loc, cu grijă, şi se ascunseră deoparte.

Când se trezi, lupul încercă s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi muri.

Cei trei nu-şi mai încăpură în piele de bucurie, iar Scufiţa Roşie se gândi în sinea ei: “De-acum înainte am să ascult poveţele mamei. N-am să mă mai abat niciodată de la drum, când o fi să mai merg singură prin pădure!"

Reclama